Simona Stoicut's Blog

[Ne despart câteva zeci de ore de acea seară în care vom ciocni paharele de şampanie.]

Nu mi-au ajuns niciodată cuvintele spre a contura un om. În neîntrerupta mea căutare de identităţi abstracte, uit deseori which is the bright side of life. Vă salut din mers, vă mai arunc un zâmbet sincer, dar cam întârziat, mai spun „mi-e dor” când pauzele mă readuc la viaţă. Există şi acele momente în care fetiţa asta cu dorinţe mari şi fundiţă roşie îşi reface listele cu oamenii cărora o să le dedice cândva o poezioară, un rând tremurând pe un şerveţel grăbit, un zâmbet atât de dulce încât o să-l tenteze pe poştaş să deschidă plicul.

N-am uitat că aveam 6-7 ani când ne ascundeam în camera bunicilor. Şi că au urmat acei ani în care ţi-am pregătit scrisorile pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Mi-aş dori să aflu pe unde s-au pierdut cuvintele pe care nu le-ai auzit, acele nenumărate hârtii pe care îmi promisesem că o să le ai… Îţi aminteşti? Am şi acum în gând acea zi în care ne-am regăsit şi în care ne-am reluat drumul împreună. Povestea asta e un adevărat bumerang – tot ce pleacă din suflet, în suflet se întoarce. Oricât am fi de ocupaţi să ne complicăm existenţa şi să ieşim din tiparele şi standardele ce ne bântuie în orele nepotrivite, serile cu aer rece ne fac să-l simţim pătrunzându-ne în piept. Mai doare. Mai dor cuvintele nespuse, ne mai apasă această rutină în care ne îngropăm feţele pierdute, iar colţul acela de stradă se prelungeşte tocmai spre a nu zări soarele mai repede. Mai bem o cola, mai dăm o tură în jurul casei, mai întoarcem o foaie şi mai scriem pentru X, Y, Z, ce nu sunt doar litere în alfabet. Ne întoarcem la noi, la acei noi pe care-i suspendăm din funcţii şi care ne-ar fi de ajuns când obosim să alergăm prin praf şi pulbere.

N-ai idee cât de mult mă bucur că te am, că ne avem. Că ştiu că eşti acolo, că ştii că sunt aici. Sunt oameni pentru care merită să deschizi calculatorul şi nici să baţi insistent cu degetele în birou în timp ce cauţi fişierul în care să încadrezi cuvintele potrivite, feelingul ce te trezeşte dintr-un somn profund. Azi am simţit nevoia să te privesc prin prisma timpului şi să te alătur ochiului ce nu va obosi nicicând să te surprindă în culori şi care va avea mereu grijă să-ţi fie cât mai bine.

Te iubesc nespus de mult! La mulţi ani, very!

[Aştept şi o poză cu noi]

Încep prin a-mi cumpăra un stilou.

şi-a dat seama imediat că aveam penarul plin de pixuri.

şi-a amintit de feţita cu bucle

care la 10 ani făcea legea cu stiloul

când substantivul şi verbul se luptau

să fie regi.

că fetiţei i-au trebuit 5 ani

să fie prinţesă.

că marmelada şi zmeura şi pisica bătrână

i-au ţinut mereu companie.

şi că a plecat în viaţă

cu ghiozdanul plin de ciocolată şi de vise

şi cu stiloul ce trebuia să scrie mai departe.

 are şi acum teancurile de caiete

cu alfabetul la spate

şi cu încercările repetate de a scrie frumos

scrie şi-acum aplecat spre stânga

şi deasupra rândului

cum a învăţat.

şi uite că a venit vremea

să se-ntrebe dacă Budulea Taichii

mai ascunde ceva

dacă zmeura din spatele casei

e la fel de gustoasă

dacă 5 ore fără oprire

înseamnă mai mult sau mai puţin

dacă predicatul nominal o mai cunoaşte.

ştia că o să se întoarcă odată şi-odată

la prima lecţie pe care a învăţat-o

şi istoria e şi ciclică şi grăbită

şi ea şi-a amintit de regat, de regină.

ca să fim mari

ne căutăm caietele rupte

şi podul în care ne ascundeam

şi conjuncţii şi prepoziţii şi poveşti

şi lista cu oamenii cărora nu le-am mulţumit

şi visele pe care nu ni le-am îndeplinit

ne vrem înapoi cu toate verile pierdute

cu buclele, cu planurile, cu 10 ani de viaţă

cu zmeura, cu marmelada şi cu soarele de deasupra

şi matematica nu ne iartă

şi timpul ne trece pe listă

şi mai e puţin şi 10+8 o să facă 18

şi fetiţa cu vise n-a uitat

că lupta ei abia acum începe.

Nu aparţin. Nu mă simt legată de soarele ce răsare întârziat, nici de noaptea ce îmi zâmbeşte ironic când vine prea devreme. Ne intersectăm la trecerea de pietoni, ne dăm coate instinctiv spre a ne face loc în mulţime şi nu privim în urmă căci nu avem în ce să investim chipuri frumoase, luminate. Generalizăm. Vorbim despre cei mulţi pentru că pe ei, aşa mulţi, îi vedem zilnic. Îţi trebuie un toc înalt şi-o minte scurtă spre a fi vizibil. Ai nevoie de un kil de curaj să începi să zbieri că tu eşti altfel. Ce? Nu ai aceeaşi faţă obosita, un număr de telefon cu 10 cifre şi o pălărie în care te ascunzi atunci când nu ai chef? Uite ce e, prietene… dăm atâţia bani pe pălăriile alea în care abandonăm şi ce e urât şi ce ne-a bucurat odată şi sperăm că vor cădea vreodată din ea visele alea ciudate şi timide ce n-au rezistat. Încă mai crezi că o să le prindă un nene grăbit şi că o să zambeasca atunci când o să te citească. Tu nu ştii că şi nenea are pălăria lui, povestea lui amară pe care şi-o cară şi cuvintele pe care le mai pierde intenţionat pe la colţuri…

Vecini ce se gândesc unul la celălalt şi care nu-şi vor spune asta vreodată căci unul îşi plimbă căţelul la chindia şi altul la mitropolie.

Treceri de pietoni ce ţipă dacă mergi pe roşu şi care nu ştiu că tu studiai şuviţa roşie a tipei ce tocmai te-a depăşit şi că ţi-ar fi plăcut şi ţie o suviţă altfel.

O lume cu prea multe pălării, prea multe cuvinte, prea multe vise uitate şi oameni care nu se ştiu, dar care îşi pierd timpul imaginându-şi cum ar fi dacă…

Trezesc ceva în mine mijloacele de transport din universul ăsta mic şi rotund. Autobuz, tramvai, metrou, dacia din curte. Mă ghemuiesc repejor pe scaunul din faţă şi-mi ţin genunchii între mâini ca un copil răzgâiat ce nu vrea să stea la mama-n braţe. Îmi lipesc nasul roşiatic de geamul bine închis şi mă strâmb şi desenez iepuraşi cu mustăţi şi fac şi avioane din hârtie şi mă grăbesc să prind firicelele ce se rup din mine pe măsură ce le privesc. Văd cerul clar şi limpede în ochii pierduţi în oglinda neştearsă de praf şi mă lupt să fac soarele mai mare şi să mă bucur. Nu mă zăresc fluturii pe care-i visam când noaptea era prea lungă, nici florile pe care le-am mângâiat când erau mici nu mă salută. Şi ne desparte un geam şi mai ridicăm încă o jumătate, căci ne-am gândit că o ploaie ne-ar strica toate planurile. N-am ascultat-o pe mama când îmi spunea că mai răsare şi câte-un soare când suntem buni şi zâmbim să orbim norii, n-am înţeles nici cuvintele bunicii ce ridica bastonul să-i gonească, nici eu, nici eu, nici eu… şi azi ne lipim de geamul acela şi ne scriem numele cu carioca şi cerem lumină şi viaţă şi tot ce n-am sperat pentru că nu ştiam că există. Şi pentru că e mai uşor să ridici o jumătate de geam şi să tragi cu ochiul.
Ăştia-s oamenii cu scântei în priviri şi cu o cortină în faţă, cu o piesă nejucată sau pur şi simplu cu o oglindă plină de praf şi o dacie veche.

noi suntem copiii cu visele agăţate pe dealurile şcolii
acolo ne jucam cu buclele şi cu zâmbetul ce promiteau să schimbe lumea
eram nişte ţânci când ne spunea doamna învăţătoare poveşti cu zâne
şi când bogdan adormea subit şi-i prindeam în păr agrafe
nu uit primul chiul ce s-a dorit a fi de trei ore
şi muzica pe care o ascultam în zilele cu soare
n-o uit pe mama ce mă trăgea de urechi în biroul directoarei
şi nebuniile pe care le gândeam şi toate planurile
crescurăm direct proporţional cu dorinţele noastre
suntem oamenii ce nu vor fi nicicând atât de mari
încât să nu se mai salute.

La muuuuuulţi mulţi ani, Silviu!

Well, noul meu blog.  Ştiu doar că o să aibă poze