paradoxal, credeam ca suntem intangibili.
mi-am propus sa zac pana luni. am gatul intepenit, se bucura ai mei ca vorbesc mai putin.
merci pentru zecile-sutele de sms-uri. socant.
ploua si ma zgarii pe ochi pentru ca n-am urat nicicand atat de mult apa.
la Malu cu Flori se nasc filme de groaza.
e prima data cand imi doresc sa nu joc rolul principal.
[ saptamana viitoare aduc poze,filmulete, orice. poate imi fac curaj sa scriu ceva mai bun, mai pe subiect ]
Dorm-puţin-şi-beau-şi-multă-cafea-să-dorm-şi-mai-puţin. Cu cât pătrunzi mai bine în ritm şi în idee, cu atât mai repede înveţi să râzi în faţa fricii. Poţi să stai şi cu fundul, să te dai cu capul de pereţi sau pe lângă pereţi sau chiar să dormi şi să crezi că sfidezi toată omenirea. Nevermind. Finalul vine abia la final şi tot la final o să ai finalul pe care ai ştiut să ţi-l aşterni sau pe care ţi l-a aranjat frica aia la care te-ai strâmbat şi-n faţa căreia ai făcut tu pe curajosul. Da. A 12a nu e mai plină, e doar mai intensă. Şi marea mea luptă e să înţeleg ce se întâmplă acum, nu ce urmează. Există o ordine firească a lucrurilor pe care eu am făcut-o varză şi pe care o studiez acum ca să intru în rândul lumii. Şi pentru că avantajele mele rămân tot ale mele, pot să visez din când în când cu ochii deschişi la zări ce se apropie cu paşi repezi şi pe care mi le-am conturat copil fiind. Dorintele mele rămân agăţate pe sforile din cămara-mi mereu deschisă, ganduri pentru care voi lupta in următoarele luni… n-o să le pierd pentru că mereu au fost cele mai tari lucruri pe care mi le-am propus, pe care le-am câştigat, pe care mi le-am aruncat în ghiozdan. So, back to work now că merită.
În noi se ciocnesc deseori idei paralele răspunsului final pe care-l acordăm realităţii. Există un soi de nemulţumire în adâncul aţelor ce ne leagă nemărginita conştiinţă şi pe care nu o numim cu voce tare spre nu ajunge să o regretăm. Aşa mi-a spus zâmbetul acela ultima dată când l-am întâlnit şi când m-am hotărât să-mi supun conştiinţa la o probă de adevăr. Spiritele acelea naufragiate în interiorul meu dezvăluiau secrete epileptice ascunse intenţionat ca nu cumva să-mi zvâcnească tâmplele. Uităm ce nu vrem să mai ştim preferând să acceptăm şi minciunile ce ne mai lungesc sensul, aşa cum primim şi nenumăratele monede de la vânzătoare pentru că nu a avut bancnote. Sunt dimineţi pe care le aştepţi conştient de tine, de tot ce reprezinţi, cu o speranţă înţepenită în gât şi palmele transpirate la gândul că e o nouă dimineaţă, o nouă viaţă, o şansă de a te lua de la capăt. Şi nu o să fie niciodată aşa. Noi suntem proiectaţi să luăm deciziile mărunte, să desenăm iarba, căci pământul e deja făcut, să jucăm cărţi tocmai spre a nu ne plictisi în timp ce marile lucruri se autoaranjează. Ştii şi tu că-ţi epuizezi toată energia suspendat fiind în temporalitate şi zbătându-te să te lecuieşti de putrefacţii şi infecţii conferite tocmai de decizia de a-ţi părăsi neantul. Te întorci deseori printre ai tăi şi încerci să pătrunzi în spatele zâmbetului pe care ţi-l oferă pe tavă şi pe care nu-l vrei aşa. Tot ce merită trebuie să fie muncit, căutat cu multă trudă, gândit şi răzgândit, dar mai ales simţit. Niciodată nu te-au interesat privirile aruncate pe gratis, tentativele neînţelese ale celor ce credeau că-ţi vor ajunge mai repede în suflet dacă se lansează fără cauză, nici oamenii ce zic că ştiu şi care habar nu au de detaşarea asta.
[o regulă a firii ce ne învaţă să cerem mai cu porţia, mai cu trasul de timp şi, eventual, cu constatarea că şi plimbatul pe stradă, ca şi privitul de la balcon costă destul încât să ne dăm seama că merită]
Ieşi în balcon şi priveşti prin oamenii ce se lansează iminent în stradă – mijloc, niciodată scop. Încerci să te proiectezi cu toată fiinţa ta în locul acelor maeştri ai mersului grăbit pe trotuarul fără suflet, fără amintiri, fără x, y, z care să te ţină minte. Nu te interesează nici că o să ţi se ceară taxă de parcare, măcar să ţi se ceară. Ar înseamna ceva să ai numele scrijelit pe o bucată sănătoasă de hârtie ce va fi roasă în curând de şoarecii vremii. Unii dintre noi sunt sculptaţi ca stativ pentru suferinţele celor ce bat neîntrerupt străzile, dilemele adâncindu-se în trupul nemişcat şi pedepsit să existe şi să înţeleagă şi kilogramele de carne pe care le sprijină. Să nu crezi că indivizii ce nu-şi complică traseul n-au grija acelei zile de mâine ce îi va regăsi tot înţepeniţi în propriile aţe de păpuşi împachetate. Când nu ai, îţi doreşti să ai. Chiar şi cei ce au ales să mişune pe la ferestrele celor ce-au aţipit de mult timp, cei ce dau zilnic mâna cu alţii şi alţii şi tot aşa, acei nestatornici şi încăpăţânaţi indivizi ce sunt însăşi creta ce desenează peisaje peste peisaje, au bătut de mult recordul la înjurăturile schimbate cu poliţistul ce strânge banii pentru staţionare. Oamenii care cer prea mult, renunţă direct proporţional cu dorinţele pe care le sădesc înăuntru – ştii, ţi-am zis că există o lege a compensaţiei. Şi-aşa-i, trebuie să plăteşti tot în viaţă, centimentru cu centimetru, faptă cu faptă. Mi-am dat şi eu seama când a urlat poliţistul la mine reproşându-mi că am cele mai multe locuri de parcare în această lume în care norocoşi sunt cei care au doar unul, realizând, totodată, că buzunarele mele goale fac senzaţie în bătaia suspectă a vântului ce mă mişca mereu-mereu-mereu.
Ne pierdem averile prin locuri ce nu vor umple nicicând golul acela din noi şi care nu fac altceva decât să sape şi mai adânc şi mai dureros şi cu mai multe dovezi lăsate pe drum. Şi, până la urmă, viaţa asta nu-i altceva decât un carneţel cu note de plată, cu amenzi, cu însemnări grăbite, cu multe ex-adevăruri pe care le abandonezi în schimbul unui adevăr suprem. Ştiu că nu te mulţumesc nici balconul, nici strada, c-ai mai vrea şi că nu prea ştii ce şi că ni se va întâmpla tuturor să primim nu-ştiu-ce-ul acela când se va satura şi nenea ăla să ne scoată cei doi ochi pe care îi avem, neînţelegând nici el că în subteran e gratis. Şi că degeaba e gratis, dacă locul stabil e cam sinonim cu locul de veci.
[creepy]
A strange feeling. Intangibil. Insensibil. Inexplicabil. Chiar şi „imposibil” începe cu „i”. Şi pentru că nu te regăseşti într-unul fără altul şi te tot lupţi să te pliezi pe toate, îţi iese şi uite că te plictiseşte. E prea perfect sincronul ăsta care nu uneşte ideile, căci e ca şi cum te-ai apuca să-ţi priveşti degetele şi să te lupţi să le împreunezi folosindu-te doar de coada ochiului. Imaginează-ţi 10 melodii pornite în acelaşi timp – preferatele tale. Ştii versurile pe de rost, îţi sună şi-n stomac sunetul ascuţit de chitară şi chiar şi-n creierii nopţii îţi bate la geam câte-un vis pe care vrei să-l prinzi de urechi şi să-l scuturi. Nebunie mare dacă le mai pui şi pe repeat. N-a spus nimeni că această complexitate înseamnă libertatea de a face salată de fructe şi nu doar salată de banane. Şi dacă ar fi aşa, există posibilitatea ca unii dintre noi să fie alergici la portocale, zmeură sau pur şi simplu la ideea de fructe. Cei mai mulţi nu se dau în vânt după banane. După simplitatea asta prea banală s-o visăm noaptea, să ne trezim şi să scriem despre ea. Ce-ai putea să spui despre asta? Că ai un vis alb, o noapte albă, o foaie albă. Şi că, oricum, când visezi în culori nu te deranjezi să te trezeşti şi să-ţi notezi albastrul, roşul, galbenul, ci te lupţi să colorezi mai departe şi să te asemeni acelui rezultat pe care ai putea să-l dezbaţi mai mult decât o simplă existenţă şi să nu fii nicicând mulţumit de nenumăratele ipoteze.
Nu ştim să tragem concluzii şi din lucruri simple.
candva promiteam ca nu o sa mai scriu. candva credeam ca ma doare.
mai lipesc o guma pe caietul de economie si-mi mai privesc vecinul scuturandu-si tigara pe balcon.
mai arunc cate-un rand pe-un blog ce-mi intelege plictiseala.
daca te regasesti p’aici, e o greseala.
oamenii se ratacesc deseori in randurile mele.
oamenii se plictisesc.oamenii sunt plictisitori.
daca n-am un gand bine conturat, imi rod o unghie si-apoi o dau cu oja.
imi pasa atat de putin, de atat de putine lucruri
nici de icsi, nici de igreci, nici macar de abc-urile din fruntea listei negre.
nu te mai gasesc pe net, desi odata iti formulam commuri.
nu pot sa-i dau friptura omului care a avut ciorba toata viata
nici indvizii din evul mediu nu se vor indragosti de cei din epoca contemporana
ca multe fripturi am ars si multe epoci am lasat la naftalina
cand unii dau bacul si altii s-au hotarat sa invete.
sterge numarul de telefon pe care nu ti l-am dat
in noptile in care nu ti-am rapit minciunile pe care mi le-ai pastrat
uita lunile in care mi-am vopsit rosu parul
ce l-am lasat in placa de indreptat.
nu ma mai cere
pentru ca nu ma mai dau.
stiu ca o sa ai mereu tigari
si ca eu nu o sa fumez niciodata.
[bleahhh.because that's the way you make me feel.]
[Ne despart câteva zeci de ore de acea seară în care vom ciocni paharele de şampanie.]
Nu mi-au ajuns niciodată cuvintele spre a contura un om. În neîntrerupta mea căutare de identităţi abstracte, uit deseori which is the bright side of life. Vă salut din mers, vă mai arunc un zâmbet sincer, dar cam întârziat, mai spun „mi-e dor” când pauzele mă readuc la viaţă. Există şi acele momente în care fetiţa asta cu dorinţe mari şi fundiţă roşie îşi reface listele cu oamenii cărora o să le dedice cândva o poezioară, un rând tremurând pe un şerveţel grăbit, un zâmbet atât de dulce încât o să-l tenteze pe poştaş să deschidă plicul.
N-am uitat că aveam 6-7 ani când ne ascundeam în camera bunicilor. Şi că au urmat acei ani în care ţi-am pregătit scrisorile pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Mi-aş dori să aflu pe unde s-au pierdut cuvintele pe care nu le-ai auzit, acele nenumărate hârtii pe care îmi promisesem că o să le ai… Îţi aminteşti? Am şi acum în gând acea zi în care ne-am regăsit şi în care ne-am reluat drumul împreună. Povestea asta e un adevărat bumerang – tot ce pleacă din suflet, în suflet se întoarce. Oricât am fi de ocupaţi să ne complicăm existenţa şi să ieşim din tiparele şi standardele ce ne bântuie în orele nepotrivite, serile cu aer rece ne fac să-l simţim pătrunzându-ne în piept. Mai doare. Mai dor cuvintele nespuse, ne mai apasă această rutină în care ne îngropăm feţele pierdute, iar colţul acela de stradă se prelungeşte tocmai spre a nu zări soarele mai repede. Mai bem o cola, mai dăm o tură în jurul casei, mai întoarcem o foaie şi mai scriem pentru X, Y, Z, ce nu sunt doar litere în alfabet. Ne întoarcem la noi, la acei noi pe care-i suspendăm din funcţii şi care ne-ar fi de ajuns când obosim să alergăm prin praf şi pulbere.
N-ai idee cât de mult mă bucur că te am, că ne avem. Că ştiu că eşti acolo, că ştii că sunt aici. Sunt oameni pentru care merită să deschizi calculatorul şi să baţi insistent cu degetele în birou în timp ce cauţi fişierul în care să încadrezi cuvintele potrivite, feelingul ce te trezeşte dintr-un somn profund. Azi am simţit nevoia să te privesc prin prisma timpului şi să te alătur ochiului ce nu va obosi nicicând să te surprindă în culori şi care va avea mereu grijă să-ţi fie cât mai bine.
Te iubesc nespus de mult! La mulţi ani, very!
[Aştept şi o poză cu noi]
Încep prin a-mi cumpăra un stilou.
şi-a dat seama imediat că aveam penarul plin de pixuri.
şi-a amintit de feţita cu bucle
care la 10 ani făcea legea cu stiloul
când substantivul şi verbul se luptau
să fie regi.
că fetiţei i-au trebuit 5 ani
să fie prinţesă.
că marmelada şi zmeura şi pisica bătrână
i-au ţinut mereu companie.
şi că a plecat în viaţă
cu ghiozdanul plin de ciocolată şi de vise
şi cu stiloul ce trebuia să scrie mai departe.
are şi acum teancurile de caiete
cu alfabetul la spate
şi cu încercările repetate de a scrie frumos
scrie şi-acum aplecat spre stânga
şi deasupra rândului
cum a învăţat.
şi uite că a venit vremea
să se-ntrebe dacă Budulea Taichii
mai ascunde ceva
dacă zmeura din spatele casei
e la fel de gustoasă
dacă 5 ore fără oprire
înseamnă mai mult sau mai puţin
dacă predicatul nominal o mai cunoaşte.
ştia că o să se întoarcă odată şi-odată
la prima lecţie pe care a învăţat-o
şi istoria e şi ciclică şi grăbită
şi ea şi-a amintit de regat, de regină.
ca să fim mari
ne căutăm caietele rupte
şi podul în care ne ascundeam
şi conjuncţii şi prepoziţii şi poveşti
şi lista cu oamenii cărora nu le-am mulţumit
şi visele pe care nu ni le-am îndeplinit
ne vrem înapoi cu toate verile pierdute
cu buclele, cu planurile, cu 10 ani de viaţă
cu zmeura, cu marmelada şi cu soarele de deasupra
şi matematica nu ne iartă
şi timpul ne trece pe listă
şi mai e puţin şi 10+8 o să facă 18
şi fetiţa cu vise n-a uitat
că lupta ei abia acum începe.
Nu aparţin. Nu mă simt legată de soarele ce răsare întârziat, nici de noaptea ce îmi zâmbeşte ironic când vine prea devreme. Ne intersectăm la trecerea de pietoni, ne dăm coate instinctiv spre a ne face loc în mulţime şi nu privim în urmă căci nu avem în ce să investim chipuri frumoase, luminate. Generalizăm. Vorbim despre cei mulţi pentru că pe ei, aşa mulţi, îi vedem zilnic. Îţi trebuie un toc înalt şi-o minte scurtă spre a fi vizibil. Ai nevoie de un kil de curaj să începi să zbieri că tu eşti altfel. Ce? Nu ai aceeaşi faţă obosita, un număr de telefon cu 10 cifre şi o pălărie în care te ascunzi atunci când nu ai chef? Uite ce e, prietene… dăm atâţia bani pe pălăriile alea în care abandonăm şi ce e urât şi ce ne-a bucurat odată şi sperăm că vor cădea vreodată din ea visele alea ciudate şi timide ce n-au rezistat. Încă mai crezi că o să le prindă un nene grăbit şi că o să zambeasca atunci când o să te citească. Tu nu ştii că şi nenea are pălăria lui, povestea lui amară pe care şi-o cară şi cuvintele pe care le mai pierde intenţionat pe la colţuri…
Vecini ce se gândesc unul la celălalt şi care nu-şi vor spune asta vreodată căci unul îşi plimbă căţelul la chindia şi altul la mitropolie.
Treceri de pietoni ce ţipă dacă mergi pe roşu şi care nu ştiu că tu studiai şuviţa roşie a tipei ce tocmai te-a depăşit şi că ţi-ar fi plăcut şi ţie o suviţă altfel.
O lume cu prea multe pălării, prea multe cuvinte, prea multe vise uitate şi oameni care nu se ştiu, dar care îşi pierd timpul imaginându-şi cum ar fi dacă…
Trezesc ceva în mine mijloacele de transport din universul ăsta mic şi rotund. Autobuz, tramvai, metrou, dacia din curte. Mă ghemuiesc repejor pe scaunul din faţă şi-mi ţin genunchii între mâini ca un copil răzgâiat ce nu vrea să stea la mama-n braţe. Îmi lipesc nasul roşiatic de geamul bine închis şi mă strâmb şi desenez iepuraşi cu mustăţi şi fac şi avioane din hârtie şi mă grăbesc să prind firicelele ce se rup din mine pe măsură ce le privesc. Văd cerul clar şi limpede în ochii pierduţi în oglinda neştearsă de praf şi mă lupt să fac soarele mai mare şi să mă bucur. Nu mă zăresc fluturii pe care-i visam când noaptea era prea lungă, nici florile pe care le-am mângâiat când erau mici nu mă salută. Şi ne desparte un geam şi mai ridicăm încă o jumătate, căci ne-am gândit că o ploaie ne-ar strica toate planurile. N-am ascultat-o pe mama când îmi spunea că mai răsare şi câte-un soare când suntem buni şi zâmbim să orbim norii, n-am înţeles nici cuvintele bunicii ce ridica bastonul să-i gonească, nici eu, nici eu, nici eu… şi azi ne lipim de geamul acela şi ne scriem numele cu carioca şi cerem lumină şi viaţă şi tot ce n-am sperat pentru că nu ştiam că există. Şi pentru că e mai uşor să ridici o jumătate de geam şi să tragi cu ochiul.
Ăştia-s oamenii cu scântei în priviri şi cu o cortină în faţă, cu o piesă nejucată sau pur şi simplu cu o oglindă plină de praf şi o dacie veche.
